Campionii… retrogradărilor! Echipele care-au coborât de atâtea ori încât nimeni nu mai le tine scorul!

Mereu este simplu sa tii cu o echipa ca Steaua sau Dinamo, Craiova sau Rapid, echipe ce mereu sunt obisnuite sa lupte pentru titlu sau sa fie printre primele in clasamentul ligii 1 Romania. Mai greu este sa vezi ca echipa ta favorita urca si coboara intre Liga 1 si Liga 2, de atatea ori incat ai pierdut sirul.

În  istoria fotbalului românesc, echipele care au simțit cel mai des gustul amar al retrogradării din Liga 1 în Liga 2 nu sunt neapărat cele lipsite de glorie sau de tradiție. Din contră, unele dintre ele au avut momente de strălucire, au format  jucători legendari, au avut si inca au  suporteri fanatici și derby-uri încinse, dar au fost nevoite să-și plângă de milă în ani grei, marcați de greșeli manageriale, scandaluri interne sau ghinion pur. Aceste povești, încărcate de tensiune, tristețe și uneori renaștere, completează perfect harta fotbalului românesc și dau culoare fiecărui clasament Liga 1 de-a lungul decadelor.

Printre echipele care s-au confruntat cu cele mai multe  retrogradări se numără  Universitatea Cluj, o echipă înființată în 1919 de o asociatie a studenților ardeleni din Budapesta, cu un palmares glorios în plan simbolic dar foarte modest din punct de vedere al trofeelor.

Finalistă a  Cupei României de patru ori, „U” a trăit pe muchie de cuțit în dese rânduri, iar retrogradările sale au fost adesea spectaculoase. Prima coborâre în  eșalonul secund s-a petrecut în 1940, într-un context marcat de cedarea Ardealului de Nord, cand echipa s-a mutat temporar la Sibiu.

După revenirea în Cluj, a urmat o perioadă de instabilitate, cu retrogradări în 1949, 1952, 1954 și 1958. În 1965, „Șepcile roșii” au avut o nouă cădere, de această dată sub conducerea lui Constantin Teașcă, un antrenor excentric care a intrat în conflict cu jucătorii și cu conducerea. În anii ’70 și ’80, au mai urmat retrogradări în 1976 și 1980, iar în 1990, la scurt timp după Revoluție, „U” a căzut din nou, pe fondul unor datorii și pierderi masive de jucători. A fost o perioadă grea, fără prea multe motive de speranță — exact opusul momentului în care prinzi bonusuri fara depunere: ocazii rare în care poți câștiga fără să riști, dar care, spre deosebire de acei ani, aduc mai degrabă entuziasm decât dezamăgire.

Cele mai recente retrogradări au venit în 2004, 2015 și 2022, ultima dintre ele după o campanie dramatică sub conducerea lui Erik Lincar, în care echipa a pierdut barajul cu Dinamo. Ironia face ca în 2022 să retrogradeze în timp ce rivala sa,  CFR Cluj, continua să domine clasamentul Liga 1 și să câștige al  cincilea titlu consecutiv. In toata aceasta schema suporterii lui „U” Cluj au fost mereu sufletul echipei, celebrând loialitatea ca pe o religie. Printre jucătorii legendari ai clubului se numără Remus Câmpeanu, Ioan Ovidiu Sabău și George Florescu, iar rivalitatea cu CFR este de departe una dintre cele mai aprinse din România.

O altă echipă care a străbătut des drumul dureros al  retrogradării este Poli Timișoara, fondată în 1921. Cunoscută pentru aportul său academic și cultural, Poli a trăit multiple vieți, sub diverse denumiri, printre care și AEK, FC Timișoara sau ACS Poli. În 1951, clubul retrograda pentru prima dată, într-o perioadă când cluburile „de provincie” erau dezavantajate de sistem. În 1983, o alta retrogradare neașteptată a dus la revolta suporterilor, iar antrenorul Ion V. Ionescu a fost demis. Poli a revenit spectaculos, dar instabilitatea managerială a dus la alte căderi: în 1989, 1994, 1997 și 2002.

În 2006, Poli retrograda din nou, într-un moment când  clasamentul Liga 1 era marcat de scandaluri legate de arbitraj, iar în 2013, după o tentativă de salvare artificială prin fuziuni, echipa cădea iarăși.

Ultima retrogradare a venit în 2018, cu Adrian Neaga pe bancă, într-un sezon marcat de haos și lipsă de strategie. În anii acestor prăbușiri, campionate erau câștigate de Steaua, CFR Cluj sau Oțelul Galați, echipe ce se stabilizaseră în vârful clasamentului. Printre cele mai mari legende ale alb-violeților se numără Dan Păltinișanu, Petre Bătrânul și antrenori ca Jackie Ionescu.

Rivalitatea cu  UTA Arad este una istorică și adesea sângeroasă în tribune. Timișorenii au fost mereu loiali și numeroși, iar galeria lor, Druckeria, este cunoscută pentru coregrafii impresionante și pentru sprijinul oferit chiar și în Liga a III-a.

Ceahlăul Piatra Neamț este un alt nume legat inevitabil de retrogradări, deși în anii ‘90 și 2000 părea o echipă stabilă. Fondată în 1919,  echipa moldoveană a cunoscut faima în perioada lui Florin Marin și apoi Vasile Miriuță, cu participări notabile în  Cupa UEFA Intertoto. Retrogradarea din 1993 a fost urmată de revenire imediată, dar în 2004, sub comanda lui Marin Barbu, Ceahlăul a căzut din nou, după un final de sezon de coșmar.

În 2007, desi il avea pe experimentatul  Viorel Hizo pe bancă, echipa nu a putut evita dezastrul, iar antrenorul a fost înlocuit cu Aurel Șunda și apoi cu Gheorghe Mulțescu.

Ultima retrogradare s-a produs în 2015, cu Florin Marin întorcându-se pe bancă, dar fără efect. În acel an, Steaua câștiga titlul, în timp ce Ceahlăul pierdea puncte vitale în ultimele etape, acuzând arbitraje și erori de management.
Ceahlăul a avut parte si de conducători controversați, cel mai notoriu fiind Gheorghe Ștefan, zis „Pinalti”, un personaj mereu acuzat de tentative de blaturi si un individ cu puternice legături politice și afaceri, ulterior condamnat. Dintre jucători, amintim pe Vlad Munteanu, Gabriel Apetri și Ciprian Vasilache.

Altă echipă care a suferit constant este FC Bihor Oradea, înființată în 1958, dar cu rădăcini care duc înapoi până la CA Oradea, singurul  club campion al României și Ungariei.

FC Bihor a fost condamnată la mediocritate de-a lungul anilor, cu retrogradări în 1973, 1982, 1985, 1988, 1991 și 2004. Antrenori ca  Ladislau Bölöni sau Ion V. Ionescu nu au reușit să schimbe soarta echipei în momentele critice. În 2004, cu Ioan Petcu pe bancă, echipa pierdea totul în ultimele etape, într-un sezon în care clasamentul Liga 1 a fost tulburat de retragerea unor echipe și neînțelegeri federale. FC Bihor a format jucători importanți, precum Zeno Bundea și Cosmin Bărcăuan. Galeria era mică, dar devotată, iar rivalitatea cu UTA Arad și cu echipele din Cluj a rămas constantă.

Pandurii Târgu Jiu, fondată în 1962, este un alt exemplul perfect al ascensiunii și decăderii în fotbalul românesc. În 2013, Pandurii termina pe locul 2 în clasamentul Liga 1 și se califica în  grupele Europa League (unde a avut parte de adversari ca Fiorentina sau Pacos de Ferreira din Portugalia), cu Cristi Pustai pe bancă și jucători ca Maxim, Breeveld sau Lemnaru în teren.

Dar la doar câțiva ani distanță, în 2017, clubul retrograda dramatic, cu Flavius Stoican în rol de salvator fără succes. Falimentul clubului a fost generat de retragerea sprijinului financiar de la Complexul Energetic Oltenia, iar conducătorii clubului au fost acuzați de proastă gestiune.

Pandurii a retrogradat și în 2006, într-un sezon tensionat încheiat cu Steaua pe primul loc, iar în 2008 s-a întâmplat din nou, în ciuda revenirii rapide în sezonul următor. In acest moment echipa este desfintata si astfel stadionul modern din  Târgu Jiu, finalizat cu mari întârzieri, a rămas fara actorii principali în fața unui oraș tradat si dezamăgit.

Aceste povești dramatice de  retrogradare nu sunt doar simple statistici din clasament Liga 1, ci file dintr-un roman al suferinței și pasiunii pentru fotbal. Fiecare coborâre în Liga 2 a însemnat drame personale, cariere frânte, suporteri înlăcrimați și tribune mai goale.